Iarna la ghiozdănuşi

De câte ori iarna îşi intră în drepturile ei şi ninge uitând să se mai oprească... iar vântul răsfăţându-se, se joacă prin zăpadă, făcând-o nămeţi înalţi, făcându-şi mulnţii lui albi, de câte ori gerul ne îndeamnă să alergăm cu viteză, către soba abandonată în timpul verii, îmi aduc aminte de iernile copilăriei mele. Amintiri ce le păstrez cu drag în suflet, amintiri ce totodată mă amuză. 
Pe cincisprezece septembrie, când începea noul an şcolar, fiind cinci fraţi la părinţi, sărăcuţa mama, nu avea bani să ne cumpere ghiozdane prea scumpe şi rezistente, aşa că ne cumpăra ce era mai ieftin, adică ghiozdane de carton acoperite cu vinilin, care, după câte îmi amintesc, costa cam zece lei bucata, valoarea de atunci. Cum spune un proverb românesc: Zici că te cârpeşti, dar mai rău te rupi. Aşa se întâmpla cu biata mama mea. Acel gheozdan rezista doar până la venirea primei zăpezi. Fiind distanţa prea mare, de-acasă şi până la şcoală, iar ceata de copii destul de numeroasă, făceam totfelul de năzbâtii până ajungeam acasă. Ne opream la fiecare ulicioară unde se putea da cu săniuţa. iar noi, în lipsă de săniuţă, foloseam acel gheozdan amărât şi nu atât de rezistent.
Ce frumos era, îmi amintesc, coboram în chiote pe gheozdan, iar când urcam trebuia să-l aduc eu în braţe pe el. Nu simţeam greul pantei, chiar dacă apele curgeau pe mine. Atâta de zbenguiam şi ne distram la ghiozdănuşi, pentru că nu pot spune săniuşi, încât, uitam că trebuie să mai ajung şi acasă şi nici foame nu mai aveam, căci setea ne-o potoleam savurând câte un bulgăraş de nea. Dar problema care mă apăsa atunci, era că din amârutul meu de gheozdan mai rămâneau întregi, doar cataramele. Aşa că, cel puţin săptămânal, mama trebuia să îmi cumpere un gheozdan, dacă nu, mergeam cu cărţile şi caietele în plasă sau în braţe la şcoală. Ce frumoase amintiri, simpatice pe alocuri, mă năpădesc, din iarna la ghiozdănuşi...

Gabriela Drăghici Decembrie 2013